Impușcând un om mort

Un om e mort. Tu apuci pistolul și îl împuști în cap. Ce spune asta despre tine? Ce fel de persoană ești?

Ei bine, asta au făcut astăzi deputații români.  Au votat pentru a se asigura că o parte din cetățeni nu vor putea cere dreptul la căsătorie. Că oricum exista Codul Civil ce se asigura că respectivii cetățeni nu au voie să se căsătorească nu a contat. Parlamentarii au dorit să împuște în cap un om deja mort. Ce spune asta despre deputați și ce spune asta despre susținătorii Coaliției pentru Familie?

USR a fost singurul partid în care majoritatea a ales să spună nu. Au existat și aici 6 voturi pentru pe lângă cele 15 împotriva și 3 abțineri. De  menționat că a existat și un PSD-ist ce a votat nu (Manole Petre Florin).

 

Rimel și săpun

O știre devenită banalitate:

http://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-21639625-vaslui-alcoolemie-2-16-mie-pentru-elevul-14-ani-dus-spital-dupa-facut-rau-timpul-orelor-curs.htm

Nu pot să nu mă întreb: de ce a trebuit să i se facă rău? De ce nu au chemat profesorii ambulanța dar și protecția copilului încă dinainte de a i se face rău? La alcoolemie 2.16 la mie îmi vine greu să cred că nu era evident pentru toată lumea că respectivul copil era beat. Totuși, au așteptat până i s-a făcut rău.

Intre timp, țara îți face griji de copiii duși la proteste. Zău dacă nu aratăm ca o domnișoară care își cumpără rimel când nu are/nu folosește săpun.

Sfaturi

Ascult acordând atenție celui care vorbește, chiar dacă spune lucruri cu care nu sunt de acord.  Totuși, am observat că acest fel al meu de a fi atrage după sine o cantitate enormă de sfaturi primite deși nu cerute. Astfel:

  • Am primit sfaturi de la colegi care îmi spuneau să mă tund pentru că altfel nu o să îmi găsesc un job mai bun. Ce conta că eram colegi de muncă și că ei erau tunși dar tot la respectivul job?
  • Am primit sfaturi despre relații de la persoane care nu au avut măcar o relație funcțională.
  • Am primit sfaturi despre cum să scriu un text științific de la persoane care nu doar că nu au scris un text științific în viața lor dar nu sunt în stare să deosebească un text științific de un text pseudoștiințific.
  • Am primit sfaturi despre cum să economisesc bani de la persoane care se împrumutau de la mine.
  • Am primit sfaturi despre cum să votez de la oameni care urmau să nu voteze.
  • Am primit sfaturi despre persoane pe care le cunosc de zece ani de la persoane care le-au văzut o singură dată pe respectivele persoane.
  • Am primit (atât de multe!) sfaturi medicale de la persoane care nu sunt în stare să explice cum funcționează inima (la nivel de clasa a VII-a, nu în detaliu).
  • Am primit sfaturi despre stilul (meu) de viață nesănătos de la fumători.
  • Am primit sfaturi despre viitorii mei copii de la persoane fără copii.
  • Am primit sfaturi despre viitorii mei copii de la părinți ce își neglijau și abuzau copiii.
  • Bineînțeles, nu conta că eu ziceam că nu vreau copii. Nu eram crezut/eram catalogat drept un tânăr care refuza să se maturizeze. Am primit chiar și o replică care suna în felul următor: “da’ ce, e după tine?” Last time I checked, non-consensual sex was called rape.
  • Am primit sfaturi religioase de la creștini ce transmiteau niște idei profund necreștine. Dar nu aveau de unde să cunoască acest lucru pentru că a lor credință era bazată pe ce auzeau de la babe și/sau preoți slab pregătiți (ca să nu zic altfel).

Și pe toate aceste sfaturi eu nu le-am cerut.

Nici un sfat din lista de mai sus nu a venit de la cineva care să poată fi numit prieten.

Cred că, de fapt, toate aceste sfaturi pe care le-am enumerat au fost emise nu pentru a îmi face mie un bine ci pentru a exprima viziunea despre lume a unor persoane care simt nevoia să se exprime sau chiar să imprime propria lor viziune asupra celor din jur. Am impresia că prea mulți oameni predică și prea puțini ascultă.

Libertate și responsabilitate în era post-adevărului

“Libertatea unui om se termină atunci unde începe libertatea celuilalt.” Nu mai știu când am auzit pentru prima oară această expresie dar știu că dintotdeauna mi s-a părut că în această expresie stă esența democrației și a traiului în pace alături de ceilalți.

Până unde merge, însă, libertatea? Libertatea mea de a avea o mașină se oprește acolo unde începe libertatea ta de a trăi. Adică nu am voie să dau peste tine. Un caz extrem și foarte simplu.

Tot libertatea mea (de a crede ceva) se oprește acolo unde începe libertatea ta de a îți trăi viața într-un mod demn. Adică eu, chiar dacă sunt homofob, nu am voie să duc o campanie de denigrare a ta pentru că ești homosexual.  Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Acum vreau să vorbesc despre dreptul la viață.

În cei 28 de ani ai mei am observat că existența fizică a oamenilor este deseori legată de lipsa informației. Atât de mulți oameni se nasc și mor din lipsă de informație încât acest factor ar merita studiat la Facultatea de Geografie în cadrul studiului demografiei. O formă de lipsă de informație (de fapt, de lipsa capacității de a judeca critic informația)  îi face pe oameni să asculte de sfaturile unor persoane de genul Olivia Steer. Cea care susține că “mamele care nu pot să alapteze nu își iubesc copiii” și care propune ceaiuri pentru a trata cam orice, de la cancer la lovituri de disruptor klingonian. Această persoană are libertatea de a publica astfel de informații, de a le prezenta drept veridice, de a îndemna oamenii să renunțe la tratamentul medical prescris (și dovedit prin studii clinice etc.) și de a trece la un tratament naturist-inexistent. Are dreptul să se folosească de notorietatea sa pentru a face rău oamenilor din jur (prin informațiile pe care le răspândește).  Nu e ceva putred în toată treaba asta? În numele libertății putem (și trebuie) să permite foarte multe lucruri. Până când respectiva libertate ajunge să dăuneze grav sănătății.

În capcana informațiilor medicale neverificate cad și oameni ce pot părea sau chiar sunt (într-o anumită măsură) inteligenți. De prea multe ori definim inteligența ca o sumă de informații înmagazinate sau ca priceperea într-un domeniu. Inteligența ține mai degrabă de capacitatea de a raționa, de a gândi folosindu-ne de metoda științifică și de a nu cădea în erori logice. Dar despre asta altă dată.

Șapte idei pentru un scris științific:

  1. Scurt și la obiect. Orice text științific care poate fi exprimat în mai puține cuvinte, fără a se pierde din înțeles, trebuie reformulat. Un fel de “Economisiți timpul cititorului”.
  2. Este de preferat formularea cea mai simplă, folosind cuvintele cele mai ușor de înțeles (cu păstrarea sensului). Folosirea excesivă a cuvintelor “grele” nu doar că obosește cititorul dar denotă fie o incapacitate de exprimare simplă fie un apetit pentru a epata.
  3. Fără titluri bombastice sau eliptice. Sunt destule în presă. Chiar nu mai e nevoie de altele. Știința e suficient de interesantă de una singură. Argumentele și exprimarea logică sunt mai sexy decât orice titlu de tabloid.
  4. O doză de respect și detașare. Singurele conflicte în știință sunt cele între idei și tocmai aceste conflicte sunt esența științei. O idee poate fi atacată, cu argumente, dar o persoană niciodată. O activitate științifică poate fi contestată (cu argumente) dar o viață de om (și întâmplările din această viață) nu pot face vreodată obiectul unui atac. Bineînțeles, nu discutăm aici despre criminali, despre Hitler-i etc.
  5. Lipsa ideilor noi “se simte” de la o poștă. Vorbim atunci când avem ceva nou de spus. Ceva original, o descoperire etc. Evaluarea în funcție de numărul de articole, cărți etc. publicate încurajează publicarea chiar și atunci când firescul situației nu o cere (nu există informații noi de transmis publicului).
  6. Originalul în știință nu trebuie neapărat să însemne o descoperire epocală. Noutatea poate să vină din foarte multe locuri: un mod nou de a trata un subiect, o metanaliză a studiilor deja existente pe un subiect, un chestionar bine aplicat etc.
  7. Stâpânirea mijloacelor și metodelor științifice. Am văzut multe chestionare în care eșantionarea înseamnă doar calcularea unui număr de respondenți pentru un set de întrebări (despre eșantionare o să vorbesc mai multe altcândva). Dacă nu folosim corect metodele științifice riscăm să ajungem la concluzii false și ne irosim și timpul.

P.S.

Aceste idei nu sunt de folosit neapărat într-un text științific. De altfel, multe dintre aceste idei mi-au venit în timp ce citeam mesaje lipsite de logică pe Biblos.  Altele au venit din lectura unor cărți din domeniul biblioteconomic sau din participarea la discuții în cadrul conferințelor. Trebuie să menționez printre sursele de inspirație și pe Carl Sagan (mai ales Lumea și demonii ei: Știința ca lumină în întuneric).

 

Falsa problemă a BibNat

In 2011 am prezentat o lucrarea în care susțineam nevoia ca bibliotecile românești să fie prezente pe facebook și alte social media. Din sală am primit (și) mai multe răspunsuri din sfera: “noi suntem instituții serioase, nu ne ducem acolo unde își pun poze dezbrăcați oamenii” sau “e sub nivelul nostru, poate bibliotecile școlare să facă așa ceva”. Răspunsul meu atunci? Library of Congress. Avea nu doar cont pe facebook dar și pe încă câteva rețele social media (flickr, twiter etc.).

Acum văd o falsă problematică legată de un spațiu ce urmează a fi închiriat în clădirea sediului Bibliotecii Naționale, spațiu ce va avea destinația de restaurant.

Ia să “răsfoim” puțin internetul.

Library of Congress:

“Several food service areas are available in the Library of Congress buildings on Capitol Hill. Two dining and food service areas are located in the James Madison Memorial Building, one in the John Adams Building.”  https://www.loc.gov/visit/dining/

Am putea să dezbate, spre exemplu, tipul de restaurant (să nu ne trezim cu un restaurant scump, de fițe sau care pune manele în boxe la maximum). Dar nu. Nu facem asta. Pentru că e sub nivelul nostru. Apropo, s-a întâmplat să vi se facă foame în timp ce erați în Biblioteca Națională? Ce soluții ați găsit? Dulciurile de la tonomat? Restaurantele de la Unirii? Dacă ați mers la restaurantele de la Unirii, v-ați m-ai întors? Sau a fost plăcută plimbarea pe vremea asta?

Între timp, multe biblioteci românești au cont de facebook. Ba chiar și biblioteca unde lucrează doamna care mi-a zis că “e sub nivelul lor”.

 

 

Ce drepturi nu și-au votat (încă) parlamentarii

  1. Jus primae noctis.  La urma urmei, dacă profită Gorghiu de mine nici nu-i chiar așa rău.

2. Dreptul de a nu plăti penalizare pentru cărțile împrumutate de la bibliotecă și care nu au fost aduse la timp înapoi. Ceva îmi spune că putem sta liniștiți în această privință.

3. Dreptul de a beneficia de tratament egal în fața legii. Nothin’ to worry about here!

4. Dreptul la educație. Da’ ce ei este fraieri să cetească? Decât doctorate au nevoe ș-alea le rezolvă generalu conducător de doctorate.

5. Dreptul la libertate religioasă și de credință. Văleu, măiculiță, să moară mama lu’ Ștefan cel Mare dacă permitem noi pângărirea sângelui neprihănit al poporului român, creștin încă de pe vremea dacilor!

  1. Noi să fim sănătoși!

Batman vs Superman. Subiectivă recenzie falsă

 

Batman nu are nici o superputere. E doar extrem de inteligent. Ok, are și bani. L-am văzut pe Affleck trăgând de fiare, anvelope, antrenându-și mușchii în fel și chip. L-am văzut fioros, dur – după modelul Bale. Dar unde e inteligența? Batman e supereroul copiilor deștepți și singuratici.  E eroul celor care nu au totul datorită unor calități înnăscute (băieții ăia cool care erau driblangii la fotbal în școală, erau “făcuți” și aveau aproape toate fetele la picioare). E eroul care demonstrează că poți fi erou chiar dacă nu ai nici o abilitate. Tot ce trebuie să faci e să gândești (al naibii de bine). Adică ceva ce poate să facă orice mucos. Acest Batman are o dimensiune intelectuală aproape insesizabilă. E o brută cool, lovește, lovește și lovește și apoi ascultă (a se vedea lupta cu Superman). E departe de a fi un dezastru de scara Clooney (oooo, Krishna!) dar e departe de a fi un Bale, un Keaton. Și, acum o să râdeți, e departe de Batman-ul din seria de desene animate Justice League. Ală gândea, frate! More

Ce îmi doresc eu de la o bibliotecă? (partea I)

  1. Să fie deschisă. Punct.
  2. Să fie sinceră cu mine. Dacă are defecte, să mi le spună de la început pentru ca eu fie să nu îmi pierd timpul cu ea (dacă defectele ei sunt tocmai lucrurile pe care le doream de la ea) fie să îi spun că o iubesc și așa (pentru că are alte lucruri bune). Ex.: Să îmi spună că are anumite cărți indisponibile pentru că…
  3. Să fie deschisă pentru toți. Iar asta înseamnă că, dacă o bibliotecă publică are 10 utilizatori potențiali iar 6 dintre ei sunt femei dintre care 3 sunt lesbiene atunci biblioteca trebuie dețină, într-o proporție considerabilă, cărți de interes pentru această categorie. Și dacă credeți că asta înseamnă reviste pornografice cu tematică lesbiană vă rog să folosiți „X”-ul din colțul din dreapta sus al paginii.
  4. Să își respecte menirea. Dacă e bibliotecă universitară a unei facultăți de…să zicem geografie…atunci să cumpere cărți de geografie. Nu cărți de bucate, bricolaj sau critică a operei lui Nabokov. Ok, dacă rămân bani (!!!) atunci biblioteca poate să investească în a cumpăra beletristică pentru ca studenții să se și relaxeze. Dar asta e deja altceva. Nerespectarea acestor lucruri înseamnă, de fapt, renunțarea la scopul bibliotecii.
  5. Ideal ar fi ca biblioteca să îmi ofere și cărți în format tipărit și ebook-uri, calculatoare dar și săli de lectură clasice, spații de lucru în grup (o mare problemă în școala românească) dar și spații de lucru individual, spații în care să îmi pot mânca sandviș-ul liniștit și la căldură dar și spații în care să pot admira cărți valoroase, tablouri sau sculpturi din colecția bibliotecii. E normal, totuși, ca puține biblioteci să dețină un spațiu care să permită o astfel de ofertă. Dar asta nu înseamnă că biblioteca trebuie să se resemneze. Vreau să văd biblioteci care caută să pună mâna pe spații nefolosite, fie că e vorba despre săli de curs nefolosite, curți interioare în care fumează profesorii sau terenuri ale administrației locale care zac nefolosite deși sunt pline de copaci și iarbă verde. Vreau să văd biblioteci care luptă pentru extindere, nu doar supraviețuire (și chiar văd astfel de biblioteci, bravo lor!)

„Iți spun eu cum a fost!”

Duritatea acestei postări provine din frustările pe care le-am acumulat ca urmare a nenumăratelor discuții în care diverse persoane încearcă să îmi explice cum era pe timpul comunismului și, mai ales, de ce „înainte era mai bine”. Din toate aceste persoane nu am întâlnit, încă, o persoană care să cunoască cu adevărat regimul comunist, chiar dacă mulți dintre cei care susțin regimul comunist au trăit o bună parte din viața în acest regim. Totodată, duritatea postării provine și dintr-un motiv mult mai personal: dacă eu (prin asta înțelegând eu exact așa cum sunt și acum, cum gândesc acum etc.) aș fi trăit în acele timpuri aș fi ajuns în pușcărie.

Legat de comunism un lucru este îngrijorător: eu (aveam un an la revoluție) știu mai multe despre această perioadă decât mulți dintre cei care au petrecut destui ani sub acest regim. Când vorbesc de canal, oamenii își închipuie vreun șanț de udat castraveții la care erau duși „telectuali” ca să presteze o muncă patriotică („cum să nu primească apă?”, „cum să fie batuți?” etc). Când vorbesc de Pitești mi se ignoră împărtășania cu căcat („haaai, mah, astea-s exagerări, nu mai citi prostii!) și așa mai departe.

Ințeleg faptul că, în respectiva perioadă, nu exista acces la informație, că lucrurile erau tăinuite și că Securitatea era la putere. Ințeleg că atunci frica pentru propria viață (sau a familiei) făcea ca oamenii să nu se răzvrătească. Dar după 1989 nu mai există scuze. Au apărut nenumărate cărți, articole, emisiuni extraordinare, pagini de wikipedia (!) din care oricine poate afla adevărul. Iar a mai susține, în aceste condiții, superioritatea sistemului comunist față de actuala democrație presupun unul (sau mai multe) din următoarele lucruri:

  1. Dezinteres total față de rasa umană, poporul român, istorie și, în general, lucrurile ce ne deosebesc de animale.
  2. Prostie enormă.
  3. O minte criminală. Lipsă totală de umanism. Posibil caz psihiatric.

Pentru toți acești oameni am un singur mesaj: voi, cei care susțineți  un sistem ce a omorât oameni, vă rog, spuneți-mi cum a fost ? Ca să știu dacă sunteți oameni.

Previous Older Entries